Opere complete

Librării

2010-01-06T18:26:00.002+02:00

Porto

Calcutta

De aici.
Ce-o face librarul indian cu toate cărţile când vine musonul?

PDS vrăjitoresc

2010-01-01T23:45:00.006+02:00

Autumn Sky
Charles Simic

In my great grandmother's time,
All one needed was a broom
To get to see places
And give the geese a chase in the sky.

•

The stars know everything,
So we try to read their minds.
As distant as they are,
We choose to whisper in their presence.

•

Oh Cynthia,
Take a clock that has lost its hands
For a ride.
Get me a room at Hotel Eternity
Where Time likes to stop now and then.

•

Come, lovers of dark corners,
The sky says,
And sit in one of my dark corners.
There are tasty little zeroes
In the peanut dish tonight.

Un volum al lui Charles Simic a apărut şi în limba română, la Paralela 45, poeziile fiind traduse de Mircea Cărtărescu.

Imaginea e luată de aici.

După 20 de ani

2009-12-23T12:40:00.001+02:00

Regăsirea

2009-12-22T23:30:00.006+02:00

Stimaţi cititori oripilaţi de ideea că un nume important ar putea publica într-o revistă "dubioasă", care se adresează fie bărbaţilor, fie femeilor, aflaţi că acest microroman a fost dezvăluit publicului american de revista Playboy, care l-a publicat în 3 episoade prin 1960. Iniţial el apăruse în limba rusă, la Paris (1930). Nu este în niciun caz capodopera lui Nabokov, dar conţine câteva bijuterii stilistice, căci scriitorul rus şi cu un pistol la tâmplă, cred că nu ar putea scrie prost. Ochiul este un puzzle uimitor despre haosul senzaţiilor, căutările sinelui, regăsirea lui prin durere şi vis, despre destin ca o sumă de nenumărate zigzaguri orbitoare bifurcându-se şi trifurcându-se.
Un roman care cere cititorului o singură calitate: să fie inteligent. Ochiul poate fi abordat şi într-o altă cheie, anume un manifest al scriitorului, care nu are încredere în scriitura la persoana întâi. Căci nimeni nu poate spune ceva concludent despre ceilalţi. Dar nici despre sine, drumul spre înţelegerea acestuia fiind dificil, mai ales când libertatea devine doar un indiciu al absurdităţii lumii, aşa cum vor susţine existenţialiştii . Atunci orice imagine a noastră este posibilă, dar care e cea adevărată?
De neuitat!

Odată, de Crăciun, înainte de un bal la care mergeau cu toţii, fără mine, am întrezărit-o printr-o uşă lăsată întredeschisă, într-o bucată de oglindă, pe sora ei pudrând umerii goi ai Vaniei; într-o altă ocazie, am observat un sutien diafan în baie. Pentru mine, acestea erau evenimente istovitoare, care aveau un efect delicios, dar îngrozitor de epuizant asupra viselor mele, cu toate că nici măcar o dată în ele nu trecusem de un sărut disperat (eu însumi nu ştiu de ce întotdeauna plângeam aşa când ne întâlneam în visele mele). Ceea ce îmi trebuia de la Vania, oricum nu aş fi putut lua niciodată pentru nevoia mea continuă, pentru posesia mea, aşa cum nu poţi poseda nuanţa unui nor sau parfumul unei flori. Doar când, în cele din urmă, am înţeles că dorinţa mea era menită să rămână neîmplinită şi că Vania era întru totul creaţia mea, atunci m-am calmat şi m-am obişnuit cu propria-mi emoţie, din care extrăsesem toată dulceaţa pe care un bărbat o poate extrage din iubire.

Alte lumi

2009-12-22T20:41:00.002+02:00

Mi-am cumpărat astăzi Amintiri din pribegie de Neagu Djuvara. M-am apucam s-o citesc în librărie, am continuat-o pe stradă, în lift şi tot aşa...

Georgia on my mind

2009-12-21T15:37:00.004+02:00

Acum mă delectez cu Miezul noptii in gradina binelui si a raului | Humanitas. Nu e una dintre acele cărţi pe care să le citeşti musai în viaţa asta, dar, wtf, e foarte mişto scrisă.

Când cina era în toi, majordomul s-a apropiat de stăpânul casei şi i-a şoptit că acoperişul a luat foc şi că nu se putea face nimic pentru a-l stinge. Calmă, gazda s-a ridicat în picioare, a bătut cu un tacâm în paharul de cristal şi a invitat oaspeţii să-şi ia cu ei farfuriile şi să-l urmeze în grădină. Servitorii au cărat apoi masa şi scaunele afară, iar cina a continuat la lumina focului devastator. Stăpânul casei s-a comportat admirabil. Şi-a încântat convivii cu glume şi povestioare amuzante în timp ce flăcările îi mistuiau casa. Apoi, pe rând, fiecare oaspete s-a ridicat în picioare şi a toastat în cinstea gazdei, a casei şi a minunatelor bucate. Când toasturile s-au încheiat, gazda şi-a făcut ţăndări paharul de cristal izbindu-l de trunchiul unui stejar bătrân şi fiecare dintre meseni a făcut întocmai. Se spune că în unele nopţi, dacă asculţi atent, poţi auzi râsete şi clinchet de pahare sparte.

(De aici.)

Cheever

2009-12-21T10:39:00.003+02:00

The other famous person in the BU writing program was the poet Anne Sexton, whom Cheever found “aggressive” and mostly avoided. The two had met at a faculty dinner hosted by the dean, where both engaged in a kind of caustic banter meant to shock their less illustrious colleagues and perhaps each other. Ivan Gold remembered sensing a “visceral distaste” between the two, while the poet John Malcolm Brinnin and Starbuck tried to distract the dean and his wife at the other end of the table: “Did they overhear that?” the two men worried with each new explosion of naughtiness from Cheever and Sexton. Whatever their incompatibility otherwise, Sexton somewhat endeared herself to Cheever by spiking his coffee with vodka at tedious faculty meetings.

Sexton killed herself on October 4, 1974, and Cheever “never quite got over this.” Despite the fact that Sexton had been suicidal for most of her adult life, nobody really expected it: Her friend Brinnin was under the impression that she’d “never been so happy,” while Ivan Gold had found her “sardonic, nervous, full of a crazed energy.” For his part, Cheever seemed to regard the tragedy as emblematic of the whole ghastly situation—aspects of which included the apathetic, feckless administration of a “fourth-rate” university near an embalming school in an utterly, utterly dismal part of Boston. Cheever boycotted the memorial service, threatening to resign on the spot and go home.

(Blake Bailey, Cheever: A Life)

De citit!

2009-12-20T11:37:00.003+02:00

Eseul Zile de lectură de Marcel Proust, în traducerea Irinei Mavrodin, minunată analiză a bucuriilor şi a primejdiilor pe care le trăieşte un cititor...

Atâta vreme cât lectura este pentru noi acel îndemn ale cărui chei magice ne deschid înlăuntrul nostru poarta unor lăcaşuri unde altfel n-am fi ştiut să pătrundem, rolul ei în viaţa noastră este salutar. El devine, dimpotrivă, primejdios, când, în loc să ne trezească la viaţa personală a spiritului, lectura tinde să i se substituie, când adevărul nu ne mai apare ca un ideal pe care nu-l putem realiza decât prin progresul intim al gândirii noastre şi prin strădania inimii noastre, ci ca un lucru material, depus între foile cărţilor precum o miere gata preparată de ceilalţi şi pe care nu trebuie decât să ne ostenim să o luăm de pe rafturile bibliotecilor şi să o degustăm apoi pasiv, într-o desăvârşită tihnă a trupului şi a minţii.

(Marcel Proust, Eseuri, RAO, 2005)

Marcel Proust, de Ralph Bruce, 1974

PDS încălţat

2009-12-19T19:53:00.005+02:00

Partea cea mai întunecată a vieţii, cea mai tragică, cea mai sordidă, obscenă şi imposibil de povestit, sunt pantofii vechi şi scâlciaţi, dureros piciorul care a stat mereu în ei; cizmele vechi ce ţin piciorul şi gleznele, cu limbă, gri, date cu cremă, uscate, atât de uscate cum nu sunt nici morţii; şi mai ales pantofii vechi ai femeilor, care au tot piciorul plin de deziluzii, indiferent la orice senzualitate... Ah, din istoria pantofului de Clunz se poate învăţa istoria cu tot ce are ea anodin, distrus şi ireparabil!...

(Ramon Gomez de la Serna, Greguerias, în Tapiserii, Paralela 45, 2009)

(THE RED SHOES, Astrid Kruse Jensen)

La colindat, cu dinţii cariaţi

2009-12-19T12:19:00.006+02:00

Pentru că nu mai scap de cerşetorii care lălăie o "Steaua sus răsare" pe hol şi apoi îmi violează soneria, de afonii care masacrează refrene indigerabile din Hruşcă, iată poezia mea de astăzi, de fapt finalul unui poem-cult, dacă pot spune aşa.

Afişe imense. Color. Peisaje.
În prim-plan o frumuseţe locală
Cu basma roz, autentică şi dinţii
Întregi şi proaspăt spălaţi. În fundal o fanfară de îngeri
În costume naţionale.

(Alexandru Muşina, Budila-Express)

(De aici.)

Când nu mi se va mai părea kitsch ce şi cum cântă, când îi voi vedea măcar spălaţi şi, mai ales, voi simţi bucurie în vocile lor, o să-mi deschid punga. Până atunci, am playlistul, e gratis.

Basmul-colaj

2009-12-18T16:46:00.010+02:00

Trec peste coperta care mi s-a părut total neinspirată, peste meschinăria evidentă a Editurii Leda, care a ales să-şi scoată cărţile folosind cea mai ieftină hârtie, şi mă refer doar la romanul pe care îl aşteptam curios cam de la începutul anului. Între paranteze fie spus, asta mi se pare o copertă mişto, dar passons!

New York-ul deceniului 7, folk rock, pop art şi expresionism abstract, adică action painting şi color field painting. Noi forme de exprimare artistică, experimente menite să spună ceva esenţial despre noua Americă. În acest context, literatura trebuie la rândul ei să se reinventeze. O va face datorită unei generaţii de tineri scriitori, a căror operă e revoluţionară prin noutatea limbajului, fragmentarism, umor, parodie, în sfârşit, prin detonarea tuturor convenţiilor literare şi modificarea statutului scriitorului.
Printre aceştia se afla şi "texanul" Donald Barthelme, despre care Thomas Pynchon va declara mai târziu:

Melancholy. As any Elizabethan could tell you if they all weren't dead, melancholy is a far richer and more complex ailment than simple depression. There is a generous amplitude of possibility, chances for productive behavior, even what may be identified as a sense of humor. Barthelme's was a specifically urban melancholy, related to that look of immunity to joy or even surprise seen in the faces of cab drivers, bartenders, street dealers, city editors, a wearily taken vow to persist beneath the burdens of the day and the terrors of the night. Humor in these conditions leans toward the anti-transcendent -- like jail humor and military and rodeo humor, it finds high amusement in failure and loss, and it celebrates survival one day, one disaster, to the next.

Această tulburătoare, pentru cititor, alăturare a tristeţii şi a umorului lipsit de speranţă este evidentă nu doar în proza scurtă, ci şi în ALBĂ-CA-ZĂPADA, roman prin care rescrie/parodiază nu atât basmul clasic, cât varianta marca Walt Disney (vezi episodul Some Day My Prince Will Come).
Structurată ca un colaj, ce combină diferite tipuri de discursuri (fragmente poetice, dialoguri, monolog interior, enunţuri care ocupă o întreagă pagină, dintre care unele sună ca nişte reclame), "lucrarea" lui Barthelme propune o eroină bovarică şi incoerentă, un prinţ mult prea preocupat de propriu-i sânge albastru, şapte pitici speriaţi că orice complexitate le-ar dăuna afacerii. Scriitorul intervine direct în text, printr-un chestionar plasat la sfârşitul primei părţi, ce trasează de fapt propria-i concepţie despre literatură. El pare că se supune voinţei personajului feminin (AŞ VREA SĂ EXISTE PE LUME CUVINTE care să nu fie cuvintele pe care le aud mereu) şi inventează un nou tip de roman, care să insoliteze, să aducă un mod proaspăt de a percepe literatura şi existenţa. În această cheie trebuie citită scrisoarea lui Jane, maştera din roman: Poate că, într-un mod oarecare de bun-simţ, aţi considerat că u.d.-ul (notă: univers discursiv) dumneavoastră e un preaplin, adică umplut cu discurs până la refuz. Poate vi se părea că existentul, atât cât este, e deja îndestulător. Aşa li se pare în mod frecvent oamenilor ca dumneavoastră. Este, cu siguranţă, un punct de vedere, dacă scopul dumneavoastră este complacerea filistină cu propria-vă persoană. Dar ascultaţi ce vă spun, d-le Quistgaard, că până şi un preaplin poate da pe-afară. Chiar şi un preaplin, cher maitre, poate fi penetrat.
Invadarea universului discursiv al cititorului comod este miza scriitorului, ironic însă şi când e vorba de statutul său. Se supune unui proces de dedeifying (dez-deificări), nu vrea să spună nimic mai mult decât ceea ce spune, adună doar secvenţe, flash-uri din America urbană, tratează în cheie ludică limbajul. Eliberat de obsesia sensului ascuns, el va transcrie incoerenţa, absurdul, pe alocuri ilar, haosul realităţii. WYSIWYG!
La sfârşitul lecturii, te vei întreba, probabil, unde e desenul din covor? Sau e doar covorul? Da, mon semblable, mon frère, e doar covorul! Şi e fucking high-larious.
O porţie zdravănă de Barthelme aici şi aici.

ANDRE BRETON: 42, rue Fontaine

2009-12-17T11:23:00.000+02:00

L'oeil à l'état sauvage 3/3
Încărcat de PictoEva. - Arts and animation videos.

La persoana I, numărul singular, timpul...trecut?

2009-12-16T23:34:00.009+02:00

Motto:
Ştim cu ajutorul inteligenţei că ceea ce inteligenţa nu e în stare să capteze e mai real decât ceea ce poate ea capta.
Simone Weil - Greutatea şi harul

Adevărul istoric

În 1934, după asasinarea lui Serghei Kirkov, imputată de Stalin duşmanului său de moarte, Troţki, şi unei organizaţii conduse din exil de acesta, liderul sovietic declanşează Marea Epurare. Procesele publice, în care erau demascaţi şi condamnaţi toţi cei bănuiţi că fac parte din aşa-zisa opoziţie, se ţin lanţ la Moscova, sunt executaţi zeci de mii de oameni, lideri marcanţi ai Uniunii Sovietice sau ţărani simpli, mulţi apropiaţi ai conducătorului, de care acesta voia să scape, precum Buharin, Zinoviev, Kamenev. Este perioada când azi puteai apărea zâmbitor într-o fotografie oficială şi a doua zi să fii aruncat la groapa comună.

Universul ficţional

Unul dintre personajele importante din Întuneric la amiază afirmă că romanul Crimă şi pedeapsă ar trebui ars, întrucât această umanitară filozofie a ceţii este nocivă atunci când se iau decizii pentru soarta unei colectivităţi. Vina lui Raskolnikov e că a ucis dintr-un motiv egoist, trebuia să lovească în numele unui ideal. Atunci conştiinţa nu i-ar mai fi "mâncat", precum un cancer, creierul. Punerea în practică a umanismului a fost mereu amânată în istorie, susţine Ivanov, cu atât mai mult ea nu şi-ar avea rostul după o revoluţie care vrea să schimbe din temelii lumea: Principiul după care scopul scuză mijloacele este şi rămâne singura regulă de etică politică; orice altceva este doar trăncăneală fără rost şi-ţi scapă printre degete... La scurt timp după ce rosteşte aceste cuvinte, anchetatorul Ivanov este arestat şi executat pentru că se arătase prea blând faţă de Rubaşov, protagonistul romanului, vechi tovarăş de luptă pe baricada instaurării comunismului, cel de care acum Stalin voia să scape.
Copil al Revoluţiei din Octombrie, Rubaşov este una dintre victimele Marii Epurări, menite să consolideze dictatura Numărului 1. Prin intermediul lui, Koestler îi transformă în personaje pe toţi cei care dispăruseră miraculos din fotografiile vremii, fuseseră ucişi de "emanaţia" hidoasă a regimului pe care ei, dotaţi cu o inteligenţă rece şi cunoscători ai teoriilor marxiste, îl instauraseră cu entuziasm, credinţă şi cinism. Rubaşov observă distanţa, doar aparent uriaşă, dintre generaţia lui, grupată în jurul lui Lenin, şi maşinile de ucis, fără cordon ombilical, fără frivolitate, fără melancolie, promovate de Stalin.
Romanul urmăreşte frământările acestui lider, acum căzut în dizgraţie, în perioada de izolare, la interogatoriile lungi, privite de anchetator ca o probă de rezistenţă fizică, la proces şi înaintea execuţiei. În acest timp, Rubaşov începe să folosească din ce în ce mai des persoana întâi singular, până atunci o ficţiune gramaticală interzisă revoluţionarilor, întrucât ar lua locul raţiunii, cea care vede în orice crimă un act de filozofie aplicată. Datorită acestei conştiinţe, pe care situaţia-limită a încarcerării i-o dezvăluie în totalitate şi a cărei voce încearcă s-o amuţească, descoperă că este un criminal, că toate capetele de acuzare erau... adevărate, chiar dacă la modul obiectiv nu făcuse nimic pentru care să poată fi condamnat la moarte. Când Binele şi Răul sunt relativizate, nimeni nu mai poate fi acuzat de vreo fărădelege şi toate faptele aparent bune sunt potenţiale crime. Speră să se salveze printr-o jertfă finală, acceptând să moară ca un pocăit, ca un martir pe altarul Partidului, care să-şi dovedească astfel unitatea, puterea, consecvenţa.
Ficţiunea gramaticală îi spulberă şi această iluzie:

Nici lui Moise nu i se îngăduise să intre pe Pământul Făgăduinţei. Dar îi fusese îngăduit să-l vadă, din vârful muntelui, aşternându-se la picioarele lui. Aşa era uşor să mori, cu garanţia vizibilă a ţintei în faţa ochilor. El, Nicolas Salmanovici Rubaşov, nu fusese dus în vârful muntelui. Şi oriunde priveau ochii lui, nu vedeau altceva decât deşert şi întunericul nopţii.

Un roman de dimensiuni reduse, dar care te obligă să nu uiţi şi, mai ales, să evaluezi atent vremurile în care trăieşti! Mai contează şi ce laşi în urmă.

Bilbliografii

2009-12-15T20:58:00.004+02:00

* La Chatte (The Cat), Colette
* La Confession de minuit (Confession at Midnight), Georges Duhamel
* Courrier Sud (Southern Mail), Antoine de Saint-Exupéry
* L'Étranger (The Stranger), Albert Camus
* L'Exil et le royaume (Exile and the Kingdom), Albert Camus
* Un Roi sans divertissement (A King Without Devices), Jean Giono
* La Condition humaine (Man's Fate), André Malraux
* Mort à credit (Death on the Installment Plan), Louis-Ferdinand Céline
* L'Écume des jours (Mood Indigo), Boris Vian
* Les Fruits d'or (The Golden Fruits), Nathalie Sarraute
* Manifeste du surréalisme (The Surrealist Manifesto), André Breton
* Nadja, André Breton
* Les Jours et les nuits (Days and Nights: Novel of a Disaster), Alfred Jarry
* L'Amour en visites (Love Goes Visiting), Alfred Jarry
* Les Chants de Maldoror (Maldoror), Comte de Lautréamont
* L'Enchanteur pourrissant (The Rotting Magician), Guillaume Apollinaire
* Les Mamelles de Tirésias (The Mammaries of Tiresias), Guillaume Apollinaire

E lista de lecturi pe care Le Clezio o propunea studenţilor americani în 1976, invitat fiind pentru o lună la University of Texas, Austin.
Întrebare! Cine a citit Duhamel?

De luat aminte!

2009-12-14T13:22:00.001+02:00

Tocqueville, despotisme démocratique
Încărcat de gaiffelet. - Independent web videos.

Nori

2009-12-12T13:43:00.005+02:00

- Qui aimes‐tu le mieux, homme énigmatique, dis ? ton père, ta mère, ta sœur ou ton frère ?
– Je n’ai ni père, ni mère, ni sœur, ni frère.
– Tes amis ?
– Vous vous servez là d’une parole dont le sens m’est resté jusqu’à ce jour inconnu.
– Ta patrie ?
– J’ignore sous quelle latitude elle est située.
– La beauté ?
– Je l’aimerais volontiers, déesse et immortelle.
– L’or ?
– Je le hais comme vous haïssez Dieu.
– Eh ! qu’aimes‐tu donc, extraordinaire étranger ?
– J’aime les nuages… les nuages qui passent… là‐bas… là‐bas… les merveilleux nuages !
Charles Baudelaire – L’Etranger (1862)

Roman Loranc - Dark Clouds over Dubrovnik

Roman Loranc - Quiet Symphony

Roman Loranc - Visitation

Dispute blogosferice

2009-12-11T20:45:00.003+02:00

I am not sure where my anger comes from. I am tired of people attacking poetry I happen to like, and then turning around and claiming they are the ones with a broad, all-encompassing taste. They just care about the POETRY. There are no schools of POETRY, only POETRY, good or bad. That's fine, I agree--but then why turn around and declare large areas of the poetic field off-limits? Poetry that uses traditional modern techniques of parody, collage, pastiche, randomness, etc... (I say traditional because they have been around a long time already) doesn't count. It's not real poetry for these idiots. It doesn't "communicate" anything. Haven't we heard all this before? Isn't that what they said about The Tennis Court Oath?
So that's why I am declaring blog war on anyone who puts forward dumb arguments about poetry.

Citiţi şi comentariile. Nu ştiu de ce am postat chestia asta. Dacă se prinde cineva, să-mi zică şi mie.

Imaginea zilei

2009-12-10T10:44:00.001+02:00

(Arno Rafael Minkkinen)

O antologie

2009-12-09T20:18:00.004+02:00

Vreau să vă spun ce a reprezentat pentru mine Marin Mincu: mijlocitorul primului contact pe care l-am avut cu avangarda, prin excepţionala antologie publicată de dumnealui în 1983. Un desăvârşit gust literar, empatie cu spiritul de frondă, probabil că toate astea au stat la baza selecţiei. Aşa am aflat şi eu, de exemplu, că se poate scrie o poezie senzaţională având ca element central... petrolul (Geo Bogza) şi că poetul veritabil este...

Un centaur siluind arborii poemului

E o înaltă şcoală de artă aceasta
să-ţi scobeşti creierul ca pe un nas
şi din adâncuri să scoţi mucii trişti ai poemului
e o înaltă filosofie să ştii
să amesteci farfuriile ochilor cu amurgul
aceasta nu se învaţă într-o singură zi
şi fiecare creion e o voce

Dar ce sunt toate acestea pe lângă
burta privind pâinea ca pe cea mai pură dragoste
pe lângă ochiul pipăind coapsele de mătase ale
femeii care ţi se refuză
pe lângă limba plescăind ca o vrabie de dorul
unui borş?

Camarazi poeţi ajunge
destul am gâdilat pământul pe burtă
el dansează cu luna buric
ascultând oasele de castagnetă ale monezilor
sexul lui de putoare a-mpuţit apele Mediteranei
pe pletele Pacificului curg păduchii de fier

oamenii zic: Kultur sau foame
arzând în focurile albastre creierul lui Heine
de soare atârnă ca o perdea ciuruită
himenul umanităţii
destul am admirat în poze straşnice
curul domnului Ford scăldat în cele mai suave ape de
colonie
destul am mirosit pudic rozele
purtând ghetele cu stofă ale poeziei clasice
cântecele noastre de dragoste sună fals
şi sub carnea putredă apar ridurile hidoase ale
bătrâneţii

Ajunge! Acestea sunt vorbele unui cap
uitat cu uimirea la geam
eu singur voi pipăi ca Toma rănile
ireale ale Christoşilor
voi fi un centaur siluind arborii poemului
voi şti să confund cel mai gingaş sex
cu o stropitoare
şi dacă va fi nevoie voi şti să-mi
aprind pletele din cenuşa lor
să iasă pasărea măiastră a cântecului nou

(Gellu Naum, în vol. Drumeţul incendiar, 1936)

Cărţi necitite

2009-12-09T13:07:00.004+02:00

Que je vous dise, Marcel fait parti de mon univers, c'est un intime de la maison, de mon enfance… Ne vous méprenez pas, j'ai commencé une vingtaine de fois "A LA RECHERCHE DU TEMPS PERDU" de Proust sans jamais dépasser la page 10. Je n'ai jamais réussi à comprendre les phrases d'une page de Marcel. Non, Marcel, c'est la copain de ma mère, c'est son autre partie, c'est sa conscience, son âme sœur. Je suis une idiote, ma mère se berce des mots de Proust comme on se berce d'une mélodie entêtante. Elle a poussé la passion à le lire 3 peut-être 4 fois dans l'ordre, dans le désordre, avec ce même plaisir, ce même enchantement. Maman collectionne également toutes les éditions possibles et imaginables qu'elle chine en brocante…
Oui, Marcel est un intime, Illiers-Combray est notre Q.G., le pré Catelan le jardin où l'on aime se promener. Je connais par cœur son image, Proust enfant, Proust dans le fauteuil, Proust mort, ses postures, ses madeleines, ses crises d'asthme chronique, la Tante Léonie…
Oui, Proust est un intime, et je n'ai jamais réussi à le lire.

Mă întreb dacă te poate transforma, modela, influenţa etc. o carte pe care nu ai citit-o niciodată, dar ai auzit frecvent vorbindu-se despre/din ea.

Capote

2009-12-08T21:19:00.002+02:00

INTERVIEWER
What are some of your writing habits? Do you use a desk? Do you write on a machine?
CAPOTE
I am a completely horizontal author. I can’t think unless I’m lying down, either in bed or stretched on a couch and with a cigarette and coffee handy. I’ve got to be puffing and sipping. As the afternoon wears on, I shift from coffee to mint tea to sherry to martinis. No, I don’t use a typewriter. Not in the beginning. I write my first version in longhand (pencil). Then I do a complete revision, also in longhand. Essentially I think of myself as a stylist, and stylists can become notoriously obsessed with the placing of a comma, the weight of a semicolon. Obsessions of this sort, and the time I take over them, irritate me beyond endurance.
(Interviu cu Truman Capote.)

Frida

2009-12-08T11:05:00.000+02:00

Frida Kahlo entre l'extase et la douleur
Încărcat de vodeo. - Arts and animation videos.

Nobel

2009-12-07T20:41:00.004+02:00

(De aici.)

It is possible that there is no other memory than the memory of wounds. At least we are so taught by the Bible, a book of the tribulations of Israel. That book for a long time enabled European nations to preserve a sense of continuity - a word not to be mistaken for the fashionable term, historicity.
(Czeslaw Milosz, Nobel Lecture)

Scrisoare

2009-12-06T15:37:00.005+02:00

Stimate domnule Pnin,

De ceva vreme voiam să vă cunosc, dar am tot amânat, deşi am cartea despre dumneavoastră pe noptieră cam de trei ani. Nu ştiu de ce m-am tot ferit de ea până acum, am simţit mereu un soi de sfială, ca şi cum nu eram pregătit suficient pentru întâlnire. Poate imaginea de pe copertă e de vină, mă făcea să mă simt un şcolar mediocru, dar, mai curând, m-au blocat elogiile unui domn pe care încă nu îl cunoaşteţi, dar viitorul e imprevizibil. Graniţa dintre realitate şi ficţiune e mai subţire decât ne lasă teoreticienii să credem. Numele contemporanului meu? Radu Cosaşu, probabil unul dintre puţinii care mai înţeleg astăzi "junghiul de tandreţe":

Cum să aibă duioşia ascuţime, tăiş, duritatea junghiului dintotdeauna conectat la o tuse, la o boală, la "o intercostală"...?

Asta se întreba dumnealui pe vremea când eu, prea grăbit să trăiesc, cică, ignoram orice durere, nostalgie sau dor. Între timp, m-am convins că a fugi de lovituri e tactica cea mai proastă, iar junghiurile au apărut tout d'un coup şi s-au transformat într-o maladie surdă, constantă, cu metastaze. Nu-mi mai este însă frică să-mi pun toată fiinţa în joc atunci când simt că trebuie şi privesc aproape condescendent androidul fără riduri din fotografiile de acum ceva ani.
Nu ştiu dacă înţelegeţi ce vă scriu eu aici, având în vedere că minunat de imprecisa limbă pniniană îmi e încă necunoscută. N-am nici graţia, nici subtilitatea dumneavoastră. Sper că-mi veţi ierta totuşi stilul bolovănos şi cam bâlbâit.
Donule Pnin, trebuie să vă mulţumesc! Povestea dumneavoastră mi-a demonstrat că se poate cânta în continuare, chiar dacă necunoscuţi fără chip (forţele absurde ale istoriei) sau prieteni ipocriţi te sabotează. Cândva, undeva - Petersburg? Praga? - unul dintre cei doi clovni muzicieni trăsese taburetul de pian de sub celălalt, care rămăsese totuşi să cânte în continuare, într-o poziţie aşezată, deşi fără scaun, rapsodia intactă. Unde? Circul Busch, la Berlin! Mi-am permis să citez, pentru că mă recunosc în acel clovn cu scaunul tras de sub fund, care, deşi îi tremură genunchii, nu renunţă. La sfârşit doar rapsodia contează, ea e junghiul de tandreţe, de durere sau iubire devenit sunet.
Trebuie să vă mai mărturisesc ceva! Nici eu nu cred într-un Dumnezeu autocratic. Iar armata de umbre s-a adunat în spatele meu, în jurul meu, în temerile mele. Doare, doare cu acea durere plăcută de care vorbea şi poetul. Le văd pretutindeni, le zâmbesc deseori şi aş vrea să le uit. Da, suntem legaţi de locuri şi oameni, deja am spus un truism. Sau am vorbit despre un continent pierdut şi numai dumneavoastră m-aţi înţeles, că doar v-aţi confruntat cu superficialitatea, cultul lui acum, fanatismul şi autosuficienţa.
Cu alte cuvinte, mă bucur că Nabokov v-a rupt din haosul posibilităţilor, aş vrea ca lumea întreagă să se "pninizeze". Aveţi un destin şi o viaţă mai lungă decât cea a umilului individ care semnează această scrisoare.
Pobby

P.S. Este un copil pe cale de a se pierde. Poate, cu ajutorul dumneavoastră, s-ar salva.
(André Kertész)

Rainer Maria Rilke

2009-12-06T11:44:00.000+02:00

Imaginea zilei

Cuvinte şi sensuri

2009-12-05T13:07:00.003+02:00

Said The Poet To The Analyst
Anne Sexton

My business is words. Words are like labels,
or coins, or better, like swarming bees.
I confess I am only broken by the sources of things;
as if words were counted like dead bees in the attic,
unbuckled from their yellow eyes and their dry wings.
I must always forget who one words is able to pick
out another, to manner another, until I have got
somethhing I might have said...
but did not.

Your business is watching my words. But I
admit nothing. I worth with my best, for instances,
when I can write my praise for a nickel machine,
that one night in Nevada: telling how the magic jackpot
came clacking three bells out, over the lucky screen.
But if you should say this is something it is not,
then I grow weak, remembering how my hands felt funny
and ridiculous and crowded with all
the believing money.

Fotograf: Nancy Crampton, 1973

Maldoror

2009-12-04T19:56:00.005+02:00

Un jour, donc, fatigué de talonner du pied le sentier abrupte du voyage terrestre, et de m’en aller, en chancelant comme un homme ivre, à travers les catacombes obscures de la vie, je soulevai avec lenteur mes yeux spleenétiques, cernés d’un grand cercle bleuâtre, vers la concavité du firmament, et j’osai pénétrer, moi, si jeune, les mystères du ciel ! Ne trouvant pas ce que je cherchais, je soulevai la paupière effarée plus haut, plus haut encore, jusqu’à ce que j’aperçusse un trône, formé d’excréments humains et d’or, sur lequel trônait, avec un orgueil idiot, le corps recouvert d’un linceul fait avec des draps non lavés d’hôpital, celui qui s’intitule lui-même le Créateur ! Il tenait à la main le tronc pourri d’un homme mort, et le portait, alternativement, des yeux au nez et du nez à la bouche ; une fois à la bouche, on devine ce qu’il en faisait. (Les Chants de Maldoror – Chant II – Lautréamont)

One Morning in November, Quint Buchholz

Flight, Quint Buchholz

Mirări

2009-12-03T18:33:00.006+02:00

Azi am cumpărat un volum de versuri selectate din opera lui Osip Mandelstam şi traduse în franceză de Francois Kerel. N-am reuşit să citesc decât câteva poezii şi deja Osip mi-a readus în suflet Mirarea!

Non, ce n'est pas la lune, c'est un cadran lumineux
Qui brille, est suis-je coupable si je peux
Des faibles etoiles palper la substance laiteuse?

Que m'est odieuse la morgue de Batiouchkov:
Comme on lui demandait ici: "quelle heure est-il?"
Il repondit aux curieux "l'eternite".
Ossip Mandelstam - Tristia et autres poemes, Gallimard, 1975

Elger Esser - Doubt

Elger Esser - Cutting Wharf II

A perfect day

2009-12-03T09:40:00.004+02:00

(Marc Yankus, City, NYC)

Ceva de citit

Ceva de văzut

Ceva de ascultat

Minciuna

2009-12-02T14:47:00.002+02:00

Diavolul- continuase el-, perseverând plin de resentiment în inexistenţa sa, a descoperit unul dintre lucrurile cele mai teribile: puterea minciunii.
Matei Călinescu- Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter

Nadar / The Catacombs / 1861

Joyce

2009-12-01T22:11:00.001+02:00

Cesar Abin's caricature of Joyce
Joyce Writing A Sentence, by Guy Davenport

2009-12-01T15:44:00.001+02:00

Pentru copii

2009-12-01T11:24:00.005+02:00

Children Selecting Books in a Library
Randall Jarrell

With beasts and gods, above, the wall is bright.
The child's head, bent to the book-colored shelves,
Is slow and sidelong and food-gathering,
Moving in blind grace ... yet from the mural, Care
The grey-eyed one, fishing the morning mist,
Seizes the baby hero by the hair
And whispers, in the tongue of gods and children,
Words of a doom as ecumenical as dawn
But blanched like dawn, with dew.
The children's cries
Are to men the cries of crickets, dense with warmth
-- But dip a finger into Fafnir, taste it,
And all their words are plain as chance and pain.
Their tales are full of sorcerers and ogres
Because their lives are: the capricious infinite
That, like parents, no one has yet escaped
Except by luck or magic; and since strength
And wit are useless, be kind or stupid, wait
Some power's gratitude, the tide of things.
Read meanwhile ... hunt among the shelves, as dogs do, grasses,
And find one cure for Everychild's diseases
Beginning: Once upon a time there was
A wolf that fed, a mouse that warned, a bear that rode
A boy. Us men, alas! wolves, mice, bears bore.
And yet wolves, mice, bears, children, gods and men
In slow preambulation up and down the shelves
Of the universe are seeking ... who knows except themselves?
What some escape to, some escape: if we find Swann's
Way better than our own, an trudge on at the back
Of the north wind to -- to -- somewhere east
Of the sun, west of the moon, it is because we live
By trading another's sorrow for our own; another's
Impossibilities, still unbelieved in, for our own ...
"I am myself still?" For a little while, forget:
The world's selves cure that short disease, myself,
And we see bending to us, dewy-eyed, the great
CHANGE, dear to all things not to themselves endeared.

O problemă lingvistică

2009-11-30T21:03:00.006+02:00

Prima mea întâlnire cu Amos Oz. Lipsită de orice magie, un simplu Shalom pe care i l-am spus printre dinţi, uşor crispat, pentru că m-aşteptam la mai mult. Mă gândeam să-i reproşez că, dacă tot a vrut să contureze un testimonial al celui crescut în teamă, incertitudine, confuzie, fanatism, n-ar fi trebuit să dea impresia că se grăbea să termine cât mai repede cărţulia asta. Eu, cititorul răbdător, aş fi vrut ca secvenţele să nu se sfârşească tocmai când îşi împlineau sensul, mi-ar fi plăcut să simt încordarea premergătoare apariţiei statului Israel, m-aş fi aşteptat ca personajele să nu fie atât de schematice. E frustrant, parol, mai ales când subiectul te prinde!
Ca să înnobilez însă romanul, voi spune că m-a dus cu gândul la... Poliţist, adjectiv. Protagonistul este un băieţel din Ierusalim, poreclit Proffi, naratorul la vârsta primelor experienţe întemeietoare şi, după cum ni se sugerează, un alter ego al scriitorului. Povestitorul matur are aceeaşi obsesie ca în copilărie, încă mai urmăresc cuvinte şi le pun la locul lor. Proffi se confruntă cu o problemă lingvistică, vrea să înţeleagă ce înseamnă "trădător", cuvântul-cheie, folosit pe rând cu sensul de cinic, apatrid, prost, lichea, laş: Am închis dicţionarul. Mă simţeam ameţit. Această listă îmi părea ca o pădure deasă, cu multe poteci bifurcate, din care se răspândeau din ce în ce mai multe urme, pierzându-se prin desişuri, încolăcindu-se, întâlnindu-se pentru puţin timp şi apoi despărţindu-se din nou, ce duceau în ascunzişuri pline de caverne, frunzişuri, labirinturi, celule, cranii, văi uitate, surpriză şi uimire. Ce legătură există între dezertare şi abandon, informator şi adulter, necredincios şi ipocrit, sabotor şi criminal, cârtiţă şi şobolan?
Băieţelul se visa o panteră din subterană, un spion care, împreună cu tovarăşii lui de joacă, va alunga "perfidul Albion", aşa cum era etichetată Marea Britanie, căci orice discurs fanatic are nevoie şi de locuri comune. Dar se împrieteneşte cu un soldat englez, simpatic şi mare admirator al culturii ebraice, pe care nu îl poate privi ca pe un duşman, dar nici nu îi va mărturisi că voia să-l spioneze. Faţă de cine să se simtă atunci un "boged shafel" (trădător josnic)?
Faţă de nimeni, va înţelege ceva mai târziu. Căci atunci când oamenii dovedesc demnitate, curaj, raţiune, nu există "trădare josnică", ci doar reevaluări ale unei situaţii în funcţie de valorile în care crezi: Dacă ştii să ceri, nu e nevoie să tragi cu ochiul. Problema e că, în afară de filme, nu există aproape niciun bărbat care să ştie cum să ceară. Aşa e în ţara asta, oricum. În loc să ceară, ori cad în patru labe şi cerşesc, ori te forţează, ori trişează.
Aşadar, când ieşi la lumină, o singură "trădare" e de neiertat: aceea pe care un om ar comite-o faţă de el însuşi.
Amos Oz, Pantera din subterane, Univers, Bucureşti, 2003

Intoleranţă

2009-11-30T14:16:00.006+02:00

Israeli intellectuals never forgave Hannah Arendt. Even today, most Israelis consider her work indigestible and ignorant, and remember only her relationship with Heidegger. Ultimately, Judaism consists of two contradictory faces. One is a universalistic and humanistic civilization while the other is an ethnocentric tribal community. In Is-rael, and often in the Diaspora, Jewish culture is predominantly ethnocentric and particularistic. When Arendt, breaking the narrow Jewish perspective, defined Eichmann’s crimes as crimes against humanity, even Gershom Sc-holem, the respected scholar of Jewish mysticism and prominent humanist, accused Arendt of lacking “love for the Jewish people.” As a result of his comment, one of the most prominent Jewish philosophers and intellectual of the modern era was excommunicated from the collectivity. Again, Jewish tribalism triumphed, as it did when Jewish Sages excommunicated Spinoza.

Baruch Kimmerling is Professor of Sociology at the Hebrew University and the author of Politicide: The Real Legacy of Ariel Sharon.

Odihnă

2009-11-29T21:40:00.001+02:00

(Fotografie de Tim Walker)

Cees Nooteboom - olandezul vrăjitor

2009-11-29T19:07:00.003+02:00

Îi mulţumesc lui Dragoş C. că mi-a adus aminte de acest scriitor, din opera căruia mai citisem doar Următoarea poveste, roman scos de Cotidianul pe vremea când economia duduia, Vântu îşi fuma liniştit trabucul, iar Nistorescu era la nămol. Să revenim însă la oile noastre tipărite, deoarece ăsta e blogul unde Pobby se joacă de-a criticul literar.
Aşa cum dintr-un film, indiferent de valoarea lui, reţin câteodată o scenă care apoi se suprapune uneia din alt film, romanul Următoarea poveste mi-a înfipt în memoria livrescă următoarele cuvinte: Când eşti nemuritor, sigur că duhoarea din preajma fiinţelor muritoare este de nesuportat. Ele m-au urmărit cât timp am citit Ritualuri, roman apărut în 1990, într-o colecţie foarte faină a Editurii Univers, Globus.
Da, duhoarea din Amsterdamul anilor '60-'70 este insuportabilă, iar Inni Wintrop este singurul personaj care, în ciuda sau tocmai datorită unei oarecare superficialităţii asumate, îi supravieţuieşte. Învaţă treptat că nimic nu prea poate fi înţeles, ci doar respins sau asumat: Universul se poate lipsi foarte uşor de această lume, iar lumea se poate lipsi foarte uşor de prezenţa oamenilor, a lucrurilor şi de Inni Wintrop. Dar spre deosebire de Arnold şi Philip Taads, el nu se tulbura, ci aştepta ca evenimentele să-şi urmeze cursul firesc. La urma urmelor, asta ar putea să dureze încă o mie de ani. El ocupa un fotoliu de orchestră în sala de spectacol şi piesa era pe rând oribilă, lirică, comică, gingaşă, crudă şi obscenă. Inni este un ciudat, un afemeiat uşor iresponsabil, lucid până în pragul disperării, care, fiind părăsit de soţie, încearcă să se sinucidă, apoi se trezeşte în patul plin de sânge şi vomă, se duce calm la baie şi se bărbiereşte. Arnold şi Philip Taas, tată şi fiu, la fel de însinguraţi, purtând masca aceleiaşi suferinţe, încearcă să înţeleagă, primul citindu-l pe Sartre, al doilea căutând răspunsuri în religiile orientale. Suntem pe la mijlocul secolului XX, remember! Absurdul şi durerea îi copleşesc însă. Inni, pe de altă parte, nu crede că lumea e acceptabilă, frumoasă sau urâtă, ea pur şi simplu există, chiar dacă pare să se îndrepte, grăbită şi iraţională, spre autodistrugere.
Este o operă inteligentă şi poetică, scrisă impecabil, fără acele burţi eseistico-filozofice care pot scădea valoarea unor romane de acest tip. Structura este elegantă, sunt trei capitole, fiecare prezentând câte o experienţă fundamentală a eroului, experienţe plasate ironic de autor la fix 10 ani distanţă. Fiecare poveste este îmbibată cu ecouri din cea anterioară, Inni lasă impresia că este în căutarea unei senzaţii, intuiţii originare, mai ales când e vorba de propriul ritual, cel al iubirii.
Într-o epocă amnezică, laşă , infantilă, nu poţi decât să supravieţuieşti haosului, imprevizibilului, lipsei lui Dumnezeu, ispitei aşteptării zadarnice a iluminărilor, maniei de a controla totul.
Cees Nooteboom - Ritualuri, în Ritualuri/Cavalerul e mort, Univers, Bucureşti, 1990

De ce?

2009-11-29T12:23:00.001+02:00

Nancy Bea Miller [ On the Floor ]

Nu-s un cititor "talentat". De fapt, au fost câţiva ani când nu am pus mâna pe vreo carte mai "serioasă". Am jonglat permanent cu ceea ce ştiam, cu intuiţiile mele, cu lucrurile pe care doar le auzisem. Impostor, aşa m-aş autodefini, un narcisist care a cam neglijat hrănirea acelei cărţi interioare... Bag de seamă că de la o vreme am început să şi uit.
Blogul ăsta e o încercare de redescoperire a băiatului atent şi serios, pe care, dreacu ştie cum, l-am rătăcit pe drum.